Craiul de-atunci, amintirea de-acum

Hai, strange-ma in brate,

Mi-e frig, ma viscoleste dorul,

Iar fulgii ne ingheata zborul,

Nu-s fulgi de nea, sunt fulgi de amintiri,

Nu plang din cer, plang din priviri,

Nu spun povesti de iarna, spun prostii,

Ne spun cu ironie : “Adio, copii…”


Hai, te rog sa mergem iara,

Sa rescriem povestea de atunci,

Cand cunoscandu-ne intaia oara,

La inceput vroiai sa plangi, in gara,

Apoi, in brate sa ma strangi,

Si sa fugim tinandu-ne de mana,

Spre culorile vazute doar in poze,

Argintiu de flori de colt si roz de garofite roze...


Hai, spune-mi ca nu am crescut atat,

Incat sa devenim inchisi,

Prin birourile oamenilor tristi.

Aud cum Craiul ma cheama inapoi,

Cu soare cald, cu repezi ploi,

Cu pasii nostri pe carare,

Departe de urbanizare,

De orice sursa de poluare,

Vreau sus, in lumea noastra care,

O floare…creste ca o floare!


Hai, spune-mi ca e doar cosmarul,

Ca ne trezim din el lasand amarul,

Si vom gusta din nou din mere padurete,

Cum o faceam atunci, in tinerete,

Doi pusti alergand desculti prin fanete

Nu ca acum inconjurati de atatea fete,

Ce importa si gustul de mere acre…

Prin magazine, aprozare si prin piete…


Hai, spune-mi ca nu este Craiul drag,

Cartea postala, lasata de postas, in prag,

Vreau iar sa-l vad cu ochii mei,

Mi-e dor de camarazii de atunci,

De cum cantam la chitara cu ei,

Mi-e dor de plimbarile prin Chei,

De capre negre sus pe creste,

De nouri albi, ca-n file de poveste,

Te rog, oricine ai fi, sa nu imi iei,

Nici muntii mult iubiti si dragi,

Nici stanci cu rosul lor de fragi…


Hai, spune-mi ca nu sunt acum,

Tristul carunt, privind un trist album,

Ce-si aminteste doar asa de munti,

De vremurile far’ de griji, de-atunci,

Hai, spune-mi, viata, ca nu-mi iei,

Nici muntii-nalti, nici prietenii mei,

Caci, imi va fi asa de dor de ei…

Incat, inchei…