In memoria...Dihamului

Decembrie 2002. Ce crunta noapte,
O noapte... parca un blestem prea crunt,
Care-a lovit cu-atata nepasare,
Si-a pus un simbol la pamant…

In clipa aceea raul si-a deschis usa,
Si-a aruncat flacari spre munti,
Iar urmele au fost cenusa,
Si lacrimile celor doi carunti…

Doi oameni ce echivaleaza cu istoria,
Istoria montana prezenta-n ochii lor,
Care reflecta atat durerea cat si gloria,
De ce nu suntem unii dintre noi, nemuritori?

Aveau un copil crescut sub ochii lor,
“Diham” ii era numele – adorat,
Dar negrul blestem, neiertator,
Din ochii lor... si din ai nostri ni l-au luat…

La scurt timp dupa moartea fiului,
Blestemul a lovit iar, neincetat,
Si-nchisi pe veci au fost si ochii tatalui,
Iar dintre noi, Nea Gigi, a plecat…

Astazi ma trezesc purtand amarul,
Neintelegand rostul invinsului,
Ma doare ca nu a ars atunci numai Dihamul,
Iar mistuit cu el... a fost si spiritul lui…