(Antiteza noastra...)
cap.1 - Eu
Ciudat, cum stau si ma gandesc la tot. Ma doare ca sunt atat de putin in totul asta. In mine zace un intreg front de lupta…un front al pierzaniei. Ideile, gandurile, telurile optimiste, au devenit rand pe rand victimele acestui razboi. Peste interiorul meu domneste un masacru care doare psihic. Pe zi ce trece razboiul meu face din ce in ce mai multe victime. In mine arde un foc mistuitor, direct proportional cu fiecare idée nascanda de visuri, de aspiratii. Fiecare rana isi poate gasii un tratament miraculos…dar pentru mine miracole nu sunt, nu exista. Poate ar trebui inventate…
Cineva-mi zisese ca vinovatul sunt eu. Ca doar eu imi vad si-mi duc propriul razboi cu mine, insumi. Ce aberanta e acea persoana…am gandit eu, fara ezitare. Era logic ce-mi spunea…Cum naiba sa vada cineva razboiul sufletului si mintii mele??
La dracu’cu toate gandurile astea…prefer sa le mai anesteziez…poate astfel le lungesc traiul… . Sticla de votka-mi devenise prietena de taina, acea amanta dupa care multi tanjesc in momente lipsite de placeri.
Privesc cum paharul se umple asemenea unei perfuzii care ar urma sa-mi readuca procentul de a gandi rational la un nivel optim.
Iau o prima gura…e asemenea unui pansament inecat in spirt, si aruncat peste o rana sangerie…Usor, simt ca acesta durere imi place…ma invaluie asemenea unei paturi care-mi inveleste mintea. Nu mai sunt intrari, nu mai sunt iesiri…Patura mirosind a spital, isi face treaba… . Zambesc isteric, privind cu greu pe fereastra. Nimeni nu a mai sters praful. Abia se mai distinge exteriorul. Insa prefer sa mi-l inchipui, gandind daca …Merit eu…????
cap.2 - Ea
Gandesc adesea ce e rau in a avea sperante, credinte, visuri...Da, vreau sa cred ca viata este frumoasa, ca primavara nu vine doar ca sa treaca, ca florile nu infloresc, zambesc soarelui doar ca sa se ofileasca si sa moara, ca viata asta, asa trecatoare cum e, nu e in zadar. Da, cred cu toata fiinta mea ca si cel mai neinsemnat lucru care se petrece si exista pe lumea asta are un sens, un sens pe care il descopar eu acum treptat, iar noile lucruri pe care le intrezaresc imi umplu sufletul, imi acopera golul din inima, imi hranesc spiritul infometat.
Incep sa vad, intr-adevar sa vad, cu ochii mintii si nu doar superficial, vad in profunzime lucrurile si parca toate greutatile si necazurile vietii dispar, se evapora lasandu-mi un sentiment de multumire, de impacare.Am aceeasi stare pe care un pacatos o are atunci cand, dupa lungi cautari, il descopera pe D-zeu, descopera ca are de ce sa traiasca si visul pieirii se evapora. E ca un inceput inmiresmat de zi intr-o primavara a sperantelor.
Aievea privesc in urma la toata suferinta de care nu am stiut sa ma feresc, la toate clipele de agonie, la gandurile innegurate , la oamenii care mi-au rapit fericirea efemera, mi-au rapit iluziile si m-au dezgolit lasandu-ma prada disperarii si angoasei.
Stiu acum ca vinovata am fost eu ca nu m-am aparat, nu am stiut cum. Si mai stiu ca a trecut, am iertat, am pasit inainte, am rezistat iar acum privesc cu increderea si cu bucuria inocenta a unui copil nestiutor spre misterul vietii viitoare. Si mai mult, ma bucur acum de viata precum te bucuri de razale soarelui dupa o furtuna puternica. Acea furtuna a trecut lasand in urma ei razele unui nou inceput.
Ma intreb acum oare merit eu aceasta noua sansa? Iar raspunsul ferm imi sparge timpanele mintii:Da,merit! Acum, poate mai mult ca oricand.:)
cap 3- Iar Eu...
Cum poti sa spui ca-L redescoperi pe D-zeu, tu, criminala unor vise pline de culori ? Cu ce drept, iti schitezi perversitatea prin cuvinte aruncate pe hartie? Asta este evolutia pe care o doresti si altora? O evolutie proprie care face victime?
Spui ca meriti sa renasti, dar eu…Merita ca eu sa mor ? Asta e logica ta ? Sa aspiri la o primavara calduroasa, lasand insa, gerul iernii in sufletul meu?
Esti mandra ca ai depasit momentul furtunii din viata ta. Halal eroina te crezi!Ai fugit din acele locuri, lasand in urma ta o persoana cersindu-ti ajutorul, implorand cu mana intinsa… Si ce-ai facut? Te-ai intors, ai privit-o in ochi…si ai mers mai departe…
In tot acest timp, limitandu-te la noua viata, culegeai roadele unui nou inceput.
Este ciudat cum remuscarile lipsesc din lumea mintii tale. Mai mult decat ciudat, este stupid cum unele persoane se imbata cu sperantele noului inceput, iar altele sunt sfasiate de un alt inceput…un inceput al sfarsitului… Si atunci, ce sa mai speri cand stii ca sfaresti? La ce sa mai aspiri, cand stii ca esti aruncat cu o viteza care te propulseaza intr-un zid, sub forta caruia, vei deveni praful ramas in urma impactului?
Meriti tu, sa te consideri exemplu pozitiv pentru altii, sau chiar exemplu pentru tine ? Nici eu n-am meritat sa fiu elementul unei reactii pe care tu ai incercat-o!
Acum, nu-mi ramane decat sa-mi urmez pasii care ma duc spre Bar. Cu mana tremuranda il deschid, iau sticla de votka si incep sa mi torn in pahar. Ma opresc o clipa, si ma delectez cu visele, aspiratiile, iluziile, ce sfarsesc inecandu-se in paharul de votka. Sunt usor surprins. Ele parca-si stiau finalul. Au stat cuminti, nu s-au zbatut, lasandu-se prada curentilor alcoolui.
Din acest moment, nu-mi mai ramane nimic de facut. Ridic paharul de pe masa si-l golesc cu repeziciune. De acum, visele, aspiratiile si iluziile sunt in mine…dar sunt moarte. Si atunci, fara a mai ezita, gandesc ca…DA, Merit eu!
