AMANTEI MELE

Triste fantezii,

Ca triste acorduri de chitara,

Triste personale,

Ca triste peroane-ntr-o gara,

Triste copile,

Ca triste carari ce coboara,

Spre triste orase,

Insirate-ntr-o seara…

Ninse creste,

Ca albe iluzii de nori,

Ninse poteci,

Ca albe plete de-actori,

Ninse padini,

Ca albe petale de flori,

Pe ninse cearceafuri albe,

Ignorate-n nopti de culori...

Amante ravnite,

Ca dorite piscuri de vara

Amante perfecte,

Ca dorite iluzii de-o seara,

Amante folkiste,

Ca dorite fantezii la chitara,

Cantate de dorite amante,

Intr-un personal dintr-o gara....

Miorita de Crai ( Don Juan de Crai )

Pe un picior de plai,
La poale de Crai,
Cum cobori din Grind,
La pas, nu fugind,
Se zareste-n zare,
O micuta f­loare,
Mica, roz, blajina,
Fara de vreo vina,
Mandra roz domnita,
Zisa Garofita...

Si mergand incet,
Pe la Brusturet,
Se coboara agale,
Spre sat,mai la vale,
Un cioban carunt,
Prapadit, marunt,
Fara oi in urma,
Fara de vreo turma,
E sarac...saracul,
Tine-n josu-i capul,
Pare resemnat,
Coborand spre sat...

Si gandind in urma,
Pe cand avea turma,
Branzica si lapte,
In traista din spate,
Si cobora vara,
Spre Dambovicioara,
Le vindea pe toate,
Si isi lua bucate,
Chiar bucate-alese,
De-o aroma pura...
Palinca de pruna... .


Si prin ochii mari,
Privind la hoinari,
Domnite ratacite,
Pentru el...ispite,
Blonde si subtiri,
Surse de amintiri,
De cand era vanjos,
Tanar si frumos,
Porecla-si purta,
El cu faima sa,
Un mandru'Don Juan,
Varianta...cioban... .


Acum,s-a ales prafu',
Arata ca Dracu',
Batran, rabegit,
Trist si-mbatranit,
Adio, Don Joan,
De zona muntean,
Adio miorite,
Adio fetite,
E doar el,iobagul,
Singur cu ciomagul,
Ce-l tine in mana,
Dar si ala...atarna .

Tu, dulce asteptanda

Strangand amarul dor, purtat atatea veacuri,
Pe Take voi urca, sa-mi fii iar aceea - eu, acel -,
In rucsacul din spate iti port darul - albastre si reci lacuri -,
Si un Poem cu Riga Crypto si cu lapona Enigel.

Cu parul despletit, la cabana noastra, tu, dulce asteptanda,
Privesti spre mine cum iti culeg in martie, ghiocei,
Caci, tu esti floarea mea, zambinda, timida si plapanda,
Iar eu, citindu-ti sfioasa privire, te-aseman cu Maitreyi...

Cu fiecare acord de chitara, ma faci sa-ntorc capul spre tine,
Soarele a apus. Te privesc. E ora 7 si-un minut trecand de fix,
De ce ma asteptai la Malaesti, de ce din toti, numai pe mine?
Mister ciudat...ce-mi aminteste de enigma lui Felix.

Cu fiecare sunet ce il soptesti, hornurile-s, parca, mai atente,
Dinspre Bucsoi capre negre stau cu privirea intorcanda spre noi,
Prin glasul tau, un munte e sedus de secundele trecande, lente,
In minte simt pe rand, razboi si pace, si amintirea lui Tolstoi.

Cu ziua sfarsinda de azi, valseaza-n licar, pe cer, atatea stele,
Noaptea suntem asemenea lor, dar maine, doi astrii pe la Caraiman,
Pana cand , noi vom fi iar stele adorminde printre ele,
Soptindu-ne :"Noapte buna, dulce stea ; Noapte buna, Luceafar eminescian"...

Un gand in fiecare loc, o amintire sub fiecare acoperis

De ce ?

De ce in ochii tai caprui,
Vad numai ciocolate amarui,
Si-n visele pestrite cu pistrui,
Visez cuvinte ce nu mi le mai spui?

De ce in ochii-ti tremurand,
Vad numai amintiri trecand,
Cum au trecut la brat mergand,
Doi calatori…pe-acest pamant?

De ce in ochii-ti rimelati,
Vad numai muntii colindati,
In zilele cand eram doi purtati,
Pe creste…doar de soare mangaiati?

De ce in ochii-ti mincinosi si lasi,
Imaginare personaje, simplii falsi,
Carora tu le spui…arcasi,
Ne sageteaza cu flori de colt si toporasi?

De ce in ochii-ti prea inchisi,
Parem doi calatori surprinsi,
Iar muntele ne crede-nvinsi…
Caci de iubire ne lasam impinsi…

De ce in ochii tai am fost,
Pe rand iubit, apoi, un prost?
Iar dragostea ne-a fost un cost,
Platit prin munti…dar far’ de rost…

Fila din Jurnal de Munte

Era seara. Putin trecut de fix. Ne sarutam. In spate ne privea…tot fix.Il ignoram. Era doar el...Un Sfinx. Era din ce in ce mai seara. Stiti cum? Un fel de albastru.Vorbesc de un albastru inchis...ca acel albastru inchis intr-o calimara...Da,exact, albastru de cerneala. Asta era deasupra noastra. Urme de albastru, urme de mister....urme de noi si urme de Cer. Dar erau doar detalii. Faceau parte si ele din decor. Dadeau povestii noastre, nuanta de color. Brusc, ne luam din ce in ce mai strans in brate. In ochi ne priveam.Prin pletele mele, prin pletele ei vantul trecea. Trecea asa intr-un sictir amestecat cu-o nesimtire. O nesimtire care a si trecut. A fost de ajuns doar o clipire. Clipirea mea, clipirea ei...si vantul ce venea de jos...De jos de la Pestera. Era un vant rece ce imi amintea…de Zamolxe…Da, Zamolxe, acel suprem zeu, care aici prefera a se izola. Primea si mici vizite…sa zicem ca in drumul lui facea un scurt popas. Nici prea rar, dar nici prea des...E vorba de Hades. Si el era mare…Ma rog, nu la fel de mare ca Morfeu…dar ce conta. Era Zeu. Stapanea Intunericul. Dar aceste lucruri-s demult spuse. Precum s-au spus…asa au si apus… Iubito. Nu vreau sa adormi povestindu-ti file din trecut..Prefer acum sa tac. Sa stau. Sa te ascult…

Era dimineata. Putin trecut de fix. Nu ne mai sarutam. In spate tot el. Acelasi Sfinx. Acelasi ignorat. Nu eram preocupati decat…decat de un cantat. Nu mai ma tineai in brate. Tineai o chitara. Nici nu mai era albastru...Adio Calimara! Era rosu. Ba nu! Era portocaliu. Perfect! Era portocaliu....Ba nu...Acum se facu Violet...Dar tot perfect.Ce mai conta. Eram noi doi. Eram al tau. Erai a mea. Eram in rai. Erai un inger. In loc de harpa, chitara aveai. Si imi cantai. Ooo....da, imi cantai. La fel de sublim cum il ascultam pe dl Zamfir. Ne canta iubirea, simplu, la nai.... Rasaritul de acum ne privea si el. Natura-n jur te asculta. Pe tine si....pe chitara ta... « Caraimanul, Costila-ascunsa sub un Nor…Si Morarul « …Doamne, ce glas aveai…era partea mea preferata din Imnul ce adesea mi-l cantai. Dar hai sa ne oprim...te rog. Hai sa hoinarim. Acum...cat sunt nori. E mult mai fermecator. Brusc, nu ma simt un muritor. Sau, cel putin, nu in jurul tau. Căci, tu esti Zeita mea. Iar eu... zeul tau.Hai sa pasim incet spre Caraiman, acela care ne asculta povestea. Da exact, Povestea Acelui 7 mai…din acel An…off acel an…. Pasim, tinindu-ne de mana…mergem agale pana…pana cand simtim in talpi roua diminetii. Acele mici franturi de racoare care asa mici dau savoare vietii. Hmm...dar ce ciudat. De ce nu e nici asta o poveste cu tente-n minunat? De ce ca orice vis frumos...de multi ravnit si-nchipuit...de ce...de ce sa fie brusc stricat? Ochii nostri se umezesc. Sunt lacrimi ursuze, lacrimi amare…lacrimi care nu-s franturi de racoare , nici datatoare de savoare. Sunt doar amare. Atat…amare. Si dor. Brusc realizez. Chiar sunt un muritor. Si privesc pe jos. Mai sus un pic de Floare de Colt. Cum mergi pe Platou. Trebuie sa stiti... Ca au ajuns aici si alti muritori. Dovezi sunt multe...pacat ca nu-s marunte. Pacat ca nu-s nici miraje. Si doare…ca sunt atatea ambalaje. Ne asezam langa ele. Langa noi gunoaie. Langa ele, lacrimi. Da, lacrimi. Inca vii si ale noastre. Lange ele, alte lacrimi...dar moarte si ale altora. Ne este dor de acel albastru, tanjim dupa acel portocaliu perfect, cautam cu jind un violet. Degeaba. Totul devine atat de integru. Bucegiule ai fost cuprins de negru. Si noi de acum, alaturi de tine. Preferam sa murim...caci ne doare. In loc sa-ti porti camasa verde, atat de rara, iti porti aceste straie de nuanta funerara? Iubito...nu inchide ochii...Nu inca. Priveste acel colt de ziar. Il vezi? Hai sa-l citim inainte sa....

“De unde stii ca Pamantul nu este Infernul altei planete?”

L-am citit. Acum sa-nchidem ochii. Amandoi…

Final ( Versuri: Catana Cristian-Alexandru, interpretare : Nicoleta Iubu)

Din praf de flori de colt,
Ti-am pregatit otrava,
Pe care tu, sfioasa insetata,
O vei sorbi , far’ a gandi,
Pe toata…

ref : Din praf de flori,
Din colti de stanci,
Din trist ecou,
Din amintiri...
Eu te-am iubit,
Far' a gandi...
Ce trist...

Din colti de stanci arse de soare,
Ti-am construit funebrul pat,
Pe care tu, frumoasa adormita,
Vei adormi, far’ a gandi,
Treptat…

Din tristul ecou al Malinului,
Ti-am compus trista oda muta,
Pe care tu, sortita chinului,
Il vei canta , far’ a gandi,
La cei ce-asculta…

Din toate amintirile cu noi,
Ti-am scris un epitaf simplist,
Pe care ei, pierdutii muntilor,
Il vor citi, far’ a gandi...
Ce trist…

Munte de alb, Munte de negru

Copyright : Catana Cristian-Alexandru